Țara Hațegului cuprinde depresiunea cu același nume, dar în „zona de influență” a ei se afla și așezările situate pe cursul superior al Streiului, până la vărsarea acestuia în Mureș. Țara Hațegului este una dintre microregiunile cu cea mai mare încărcătură istorică din România, aici găsindu-se câteva dintre cele mai importante monumente de arhitectură și arheologie din țară.
Tot în Țara Hațegului a fost realizată una dintre cele mai ambițioase amenajări hidroenergetice din țară. Zona este cunoscută și pentru fosilele de dinozauri găsite aici. Țara Hațegului se află în Transilvania, la întretăierea acestei provincii istorice cu Banatul și Oltenia. Din punct de vedere etnosociologic și lingvistic Țara Hațegului este însă mai întinsă, ea cuprinzând și așezările de pe valea Streiului inferior, până la vărsarea acestuia în Mureș, inclusiv orașul Călan. În peștera Bordu Mare, pe teritoriul satului hațegan Ohaba – Ponor, este atestată una dintre cele mai vechi prezențe ale omului în România. La limita vestică a Țării Hațegului se află Porțile de Fier ale Transilvaniei (anticul Tapae), locul unde s-a desfășurat bătălia decisivă dintre daci și romani, în timpul primului război daco-roman. A fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din tot șirul de lupte dintre cele două armate. Pe Columna lui Traian românii apar ca fiind ajutați de Jupiter. Totodată, este singura scena unde apar soldați romani răniți, iar Traian însuși își rupe hainele pentru a fi folosite ca bandaje. După victorie, romanii pătrund în Țara Hațegului și prima campanie a războiului din 101-102 se încheie. De remarcat ca doar la Tapae și la Cioclovina – Ponorici au fost descoperite fortificații dacice liniare, de baraj. Prima era lungă de circa 2 km și bara accesul în Țara Hațegului de pe Culoarul Bistrei. A doua măsura peste 2,5 km și închidea principala cale de acces din Țara Hațegului spre zona Sarmizegetusei Regia (vezi Pensiuni Sarmizegetusa).
După cucerirea Daciei de către romani, aceștia au fonda,t la limita de vest a Țării Hațegului, pe teritoriul actualei comune Sarmizegetusa, capitala provinciei Dacia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Teritoriul arondat orașului roman acoperea, practic, aproape toată depresiunea Hațegului. Metropola romană a avut ca nucleu castrul Legiunii a IV-a Flavia Felix, staționată aici probabil încă de la sfârșitul primului război daco-roman (102).
Prima atestare documentară a Țării Hațegului (în original terra Harszoc), datează însă doar din 1247, fiind vorba despre celebra Diplomă a Cavalerilor Ioaniți, care precizează: „și mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olații ce locuiesc în țara Lytua, în afară de Țara Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisă casa.” Se constată astfel că, la acea vreme, Țara Hațegului făcea parte din voievodatul lui Litovoi (țara Lytua) cu nucleul în nordul Olteniei. Este de presupus, dată fiind sintagma „cu cele ce țin de ea”, că acest ținut beneficia de un statut privilegiat în cadrul voievodatului lui Litovoi. Unii autori consideră că legenda „descălecatului” din Transilvania, în Țara Românească ar avea la bază o mutare peste Carpați a unor familii conducătoare din Țara Hațegului. Un argument în acest sens este faptul că numele Basarab, de origine cumană, al fondatorului primei dinastii muntene, se întâlnește frecvent în Țara Hațegului în secolul al XIII-lea.
Ținutul hațegan și-a păstrat o anumită autonomie pe aproape tot parcursul Evului Mediu. Adunările cneziale au continuat să funcționeze, cu drept de judecată (așa numita democrație hațegană), până în secolele XIV-XV, iar cnezii hațegani formau un corp distinct în cadrul armatei transilvănene. Din rândul cnezilor hațegani s-au ridicat, prin catolicizare și maghiarizare, familii aristocratice de prestigiu ale Ungariei și Transilvaniei medievale, cum sunt Kendeffy (Cândea) sau Kenderessy (Candres). Majoritatea istoricilor consideră că și ilustra familie a Corvinilor își are originile tot în Țara Hațegului. Tot din perioada imperială datează o serie de conace, dintre care unele au ajuns de dimensiunile unor castele, cum sunt cel de la Nălaț – Vad (orașul Hațeg), sau Săcel, ultimul aparținând celebrei familii nobiliare Nopcsa. Ambele sunt în acest moment într-o stare gravă de degradare. Conace din această perioadă mai există în comuna General Berthelot sau în Peșteana și castelul Kendeffy din Sîntămăria – Orlea a primit actuala înfățișare tot în această perioadă, în 1782.
Cnezii hațegani au ctitorit mai multe cetăți de-a lungul și de-a latul ținutului. Până în ziua de astăzi s-au păstrat turnul de apărare de la Răchitova, probabil construit de cnezii de Densuș, și cetățile de mici dimensiuni de la Suseni (Cetatea Colț) și Mălăiești; prima servind ca refugiu cnezilor din Râu de Mori, iar a doua celor din Sălașu de Sus. Cetatea Colț, aflată pe teritoriul satului Suseni, comuna Râu de Mori, s-a format de asemenea în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri. Mai mulți autori consideră că Cetatea Colț a fost sursa de inspirație pentru „Castelul din Carpați”, din romanul omonim al lui Jules Verne.
Cetatea Hațegului era locul de unde castelanul administra teritoriul districtului hațegan, în numele regalității ungare. S-au descoperit menționări în frecvența unui sediu administrativ al autorităților regale în târgul Hațegului, precum și a funcției de vicecastelan. În Țara Hațegului și în zona ei de influență istorică se găsesc cele mai vechi biserici de piatră românești, datând din secolele XII-XIII: Biserica din Streisângeorgiu, Biserica din Densuș, Biserica din Peșteana (prima fază), Biserica din Ostrov (prima fază), Biserica din Sîntămăria – Orlea, Biserica din Strei, biserici la fel de valoroase, datate ceva mai târziu, sunt cele din Sânpetru, Râu de Mori sau Suseni (Biserica Colț).
